Zaiafet · Transcript · · Updated
Distanța mică dintre om și animal – Transcript
Video by Zaiafet · Watch the original on YouTube
Summary
AI-generated from the transcript. Verify details against the source video.
- Autorul descrie călătoria sa în Cambodia și Thailanda ca pe o experiență care i-a zdruncinat certitudinea că este o ființă rațională absolut liberă.
- Julia Kind arată că forțele care au separat omenescul de animalic în antichitatea grecoromană au justificat și supunerea femeilor, sclavilor și străinilor.
- În viziunea prezentată, sfinxul simbolizează o oglindă a vulnerabilității umane și a naturii noastre animale pe care societatea a încercat să o refuleze.

Use this video with Pro
Reading, copying and transcript downloads are free. Create saved AI results for this video with a signed-in Pro account ($9/month).
Transcript
Search ignores accents. All transcript text stays visible.
Fraților, cu 14 ani în urmă pășeam cu emoție pentru prima dată în Asia, cu ocazia lunii de miere pe care am petrecut o în Cambodia și Thailanda. Nu știam peste ce o să dau și mă uitam prin jur cu un amestec de curiozitate, anxietate și excite. Absolut totul era nou. Un bărbat mărunt, plin de praf, adunat de pe străzile neasfaltate, îmbrăcat cu un amestec neobișnuit de eleganță și ceea ce eu consideram
chicios, ne a urcat într un tip de mașină pe care n o mai văzusem niciodată până atunci. drumul, copacii și vegetația din jur. Totul era nou pentru ochii și pentru nările mele. Peste tot erau semne și panouri scrise în alfabetul cambogian, care seamănă cu niște șerpi încolăciți aiurea. Mă uitam la ele și mă întrebam dacă același lucru simte un om care n a învățat să scrie și să citească. Mă simțeam vulnerabil,
incapabil să navighez lumea fără ajutorul altora. La radio cântea o muzică pe care n o mai auzisem niciodată. Mai mult, fiecare fel de mâncare era un fel de aventură în cerul gurii. Stând în stația de autobuz, în loc de câinii vagabonzi cu care mă obișnuisem în Bucureștiul de la acea vreme, din pădure ieșeau maimuțe sălbatice care încercau să ți fure mâncarea sau pălăria. Primele zile am suferit constant de dureri de cap.
Mintea mea era pur și simplu suprasolicitată de toată noutatea cu care nu era acomodată. gesturile, mimica, ideile și organizarea oamenilor de acolo era inedită și de cele mai multe ori complet neașteptată pentru mine. Pe lângă faptul că am avut ocazia să trăiesc nițel într o cultură așa de diferită de a noastră și să o pot cunoaște cât de cât, altceva mult mai valoros s a petrecut în interiorul meu.
Zi de zi, ideea că sunt o ființă rațională care și a ales singură valorile și ideile în care crede a început să se năruie. În mijlocul cambienilor eram șocant de occidental, în port, comportament și observații, ceea ce însemna că nu eu alesem să mă comport și să cred unele lucruri, ci cultura în care trăiesc mă învățase asta. Am învățat mult mai mult despre
mine și cultura creștină occidentală care m a format plimbându mă prin Cambodia decât aș fi putut înțelege din cărți. Așa cum nu ți poți înțelege pe deplin cultura până nu trăiești într una complet diferită. Nu ți poți înțelege nici umanitatea până nu te pui în pielea altui animal. De aproape trei ani îmi viața cu fidelul și iubitorul Alexandru Ioan Cuțu, schnauțerul meu pitic și am învățat multe și de la el. Am înțeles
cât de intimă și de frumoasă poate deveni apropierea față de o altă vietate, chiar dacă nu există o limbă în care să poți comunica. Blana asta de liniște și afecțiune mi a arătat că devotamentul, curiozitatea și calmul, alături de multe alte emoții și sentimente, nu țin exclusiv de excepționalismul omenesc. Poate că tocmai cultura creștină în care trăiesc mă făcuse să cred asta. Ideea că omul e ceva deosebit, făcut după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, culmea creației. Cultura noastră vine la pachet cu ideea că omul e în centru și deasupra tuturor vietăților. Tocmai de aia teoria evoluției a fost și încă este așa de greu de acceptat de lumea noastră creștină. Ideea că există o continuitate, o legătură directă cu multe puncte comune între un om și alt animal e mai greu de digerat în
interiorul culturii noastre. se luptă cu cealaltă idee, că noi am fi fundamental diferiți de celelalte animale. După cum scrie și Giulia Kind în cartea sa, de unde m am și inspirat pentru clipul de astăzi, conceptul occidental de uman și neuman, așa cum apare el din antichitatea clasică, prezintă un anume cost, nu întotdeauna evident sau luat în considerare. Iar prețul este plătit nu
numai de animale, ci și de anumiți oameni. Ideea e că tocmai forțele care au ajuns să separe omenescul de animalic în antichitatea grecoromană au dus și la supunerea femeilor, sclavilor și străinilor. Astfel, această carte urmărește interesul actual de luptă cu moștenirile dificile ale acestei tradiții și intervenția trecutului clasic. În acest sens, Julia Kind are o
carte absolut superbă despre legăturile simțite, dar ignorate dintre oameni și animale. O carte pe care v o recomand cu căldură. Pe la mijlocul drumului dintre om și animal se află creatura fantastică, cu trăsături de om și de animal, o creație a imaginației omului, un animal care e suficient de om să arate mai clar legătura dintre noi. O astfel de creatură este sfinxul. Uite
povestea. Într o perioadă de mult uitată, cetatea Teba din centrul Greciei trecea prin vremuri stranii și dificile. Pe vârful muntelui, de la porțile cetății, se instaurase o creatură monstruoasă, un sfinx cu trup de leoaică și cap de femeie. Sfinxul oprea din drum fiecare om care trecea pe acolo și îi punea o ghicitoare, ce anume are un singur glas, dar se înfățișează cu patru
picioare, apoi cu două picioare și la urmă cu trei picioare. La prima vedere pare simpatic să te oprească sfinxul și să te ia la ghicitori, dar din nefericire dacă nu ghiceai, pedeapsa era moartea. Tebanii erau devorați pe rând de sfinx pentru că nu știau răspunsul.
Nimeni nu scăpa de ghearele creaturii, nici măcar membrii familiei regelui Teban. Și așa au rămas lucrurile până când a apărut. Toate astea se întâmplau înainte ca Eodip să facă sex cu mama lui. Eroul nostru a dat să intre în teeba, a fost oprit de sfinx și i s a pus ghicitoarea.
Acum nu știu ce a făcut ca să și adune gândurile în fața unui monstru gata să l devoreze, dar dacă aș fi fost în locul lui mi aș fi turnat un ultim păhărel. ceva făcut cu multă pricepere, cum este cupajul rară, neagră și saper avi de la domeniile Davidescu. Rădăcinile acestei crame pornesc de la bunicul Ilie, un apicultor și vinificator dedicat care a cultivat pasiunea pentru vie cu răbdare și respect pentru pământ. Astăzi,
generațiile următoare continuă această moștenire printr o viziune clară, investiție constantă în calitate și respect pentru specificul local. Rezultatele s au văzut în timp. Din 2024, domeniile Davidescu dețin statutul de furnizor al Casei Regale a României, o confirmare a standardelor înalte de vinificație. E un vin expresiv, echilibrat, creat pentru a fi savurat pendelete, fix ce și trebuie înainte de
a rezolva puzzle ul vieții tale. Dar hai să ne întoarcem la povestea noastră. Înainte să vedem ce face Iodip în fața fiarei, merită să ne oprim o clipă asupra acestei creaturi bizare. Deși noi asociem imediat sfinxul cu teba lui Iodip, figura asta e mult mai veche și are rădăcini adânci în Orient, în Egipt și Mesopotamia, unde apăruse încă din mileniul al treile leilea înainte de
Hristos. În Egipt, marele sfinx de la Gize e o figură solară, masculină, regală. are trup de leu și capul faraonului. Este simbolul puterii suverane, al stabilității cosmice și al pazei tăcute. Sfinxul egiptean contemplă răsăritul soarelui într o nemișcare tăcută care evocă eternitatea. Este o
forță a ordinii. Când grecii preiau acest motiv iconografic, îl răstoarnă. În primul rând îi schimbă genul. Sfinxul grec devine o prezență feminină. În al doilea rând, îi adaugă aripi de pasăre răpitoare. În al treilea rând, îl coboară din sfera regală protectoare și îl aruncă în domeniul monstruosului, al terorii și al neliniștii existențiale.
În teogonia lui Hesiod, scrisă undeva prin secolul al VI lea înainte de Hristos, sfinxul era o drasla monstruosului câine bicefal Ortos și a echidnei, o creatură care era jumătate nimfă, cu ochi frumoși, jumătate șarpe uriași și sângeeros. Sfinxul Teban este așadar verișor de sânge cu hidra din lerna, cu cerberul care păzește tartarul și cu himera care scuipă flăcări. Dar
spre deosebire de toate aceste rude ale sale, care sunt doar mașinării oarbe distrugere fizică, sfinxul din TEBA posedă ceva în plus. Posedă logos, posedă capacitatea de a formula concepte abstracte, de a se juca cu metaforele și de a construi paradoxuri logice.
Întrebarea e cum a ajuns această fiară la Teba? Tradiția antică e destul de cețoasă aici, dar cei mai mulți autori sugerează că a fost trimisă ca o pedeapsă divină. Fie Hera era furioasă pe Tebani, fie Dionis, fie Apolo. Pe scurt, unul sau mai mulți zei erau furioși din cauza unui păcat străvechi comis de Laios, tatăl lui Dip, care într
un exil din tinerețe îl răpise și l violase pe Crisipos, tânărul fiu al regelui Pelops, încălcând astfel legile sacre ale ospitalității. un act împotriva firii, o încălcare în picioare a normelor nescrise, care a atras după sine un blestem generațional asupra întregii case regale. Sfinxul este întruchiparea unei traume nerezolvate, un mesager al vinovăției cosmice care
vine dintr un spațiu de graniță, un spațiu liminal situat exact la intersecția dintre animalic, uman și divin. Trupul ei este animal, chipul ei este uman și originea ei e divină sau demonică. După o perioadă de gândire, Edip i a spus sfinxului că răspunsul ghicitorii e omul. Mergem în patru labe
când suntem mici, pe două picioare la maturitate și în trei picioare cu ajutorul bastonului la bătrânețe. Auzind răspunsul, fiara s a aruncat singură de pe stâncă și a murit.
Ca premiu pentru eliberarea cetății de sub jugul sfinxului, a primit tronul și a luat o de soție pe regina văduvă, Iocasta. Dacă oprim povestea aici, ai zice că e cu final fericit. Din păcate, după ce a urcat pe tron, nimic nu mergea cum trebuie prin cetate și nimeni nu înțelegea de ce. O ciumă cumplită lovește pământul, animalele și oamenii.
Recoltele se usucă pe câmp. Femeile nasc prunci morți, vitele cad secerate în țarcuri, iar pe străzile orașului se adună cadavrele celor răpuși de boală. Mirosul de putrefacție plutește peste tot. Întâmplător, aici începe piesa lui Sofocle, Edip Rege. Scena confruntării dintre Edip și Sfinx nu apare nici măcar o dată pe scenă. Este un eveniment care
s a consumat deja în trecut. Sofocle nu ne arată cum a rezolvat Iodip ghicitoarea, pentru că pentru publicul atenian din secolul al V lea înainte de Hristos povestea era arhicunoscută, dar ecoul ghicitorii plutește ca o ceață toxică peste fiecare replică, peste fiecare gest al lui Odip. Sfinxul nu a plecat cu adevărat niciodată. Ödep, ca un rege devotat și responsabil ce se
află, nu stă cu mâinile în sân, îl trimite pe cumnatul său Creon la oracolul din Delfi să afle de la zeul Apolo de ce e pedepsită cetatea și ce trebuie făcut pentru a opri măcelul. Răspunsul primit e următorul: Teba adăpștește o pângărire, o miasmă necurată. Ucigașul vechiului rege Laios trăiește liniștit în cetate, nepedepsit, iar sângele vărsat cere răzbunare. Până
când asasinul nu va fi descoperit și alungat sau ucis, ciuma nu se va opri. În clipa aceea, Dip ia asupra sa sarcina de a rezolva acest nou mister. El, dezlegătorul de enigme, va face lumină, va găsi vinovatul, chiar dacă ar fi să răscolească pământul până în măruntaile lui. Iodip îl cheamă mai întâi pe Tiresias, bătrânul profet orb al Tebei, omul care știe tainele zeilor. Dar